St. Bosnia Blues

Publicat: 01 Mar 2006

La şcoală, apoi la facultate am trecut, aşa cum te obliga programa din perioada sovietică, tema „Marelui război pentru apărarea patriei”, redată, în special, de poeţii participanţi la conflagraţie. Nu-mi amintesc nimic din Petrea Darienco sau Fiodor Ponomari sau alţii, nici măcar cu titlu de anecdotă. Nu cred că mai poate fi readusă la viaţă acea lirică a războiului. Generaţia războiului nu a fost pregătită şi nici foarte dotată pentru teme complexe, dar şi timpul a fost ostil literaturii în general. Au compus literatură ocazională, mimând în fond nişte modele ruseşti de versificaţie. Nu m-am gândit, sincer să fiu, că vom scrie noi înşine despre război, despre un conflict intern care ne mai afectează direct sau despre unul extern, cum a fost cel din Balcani.

Iulian Fruntaşu editează, după exact 10 ani de la debut, o nouă plachetă de versuri, St. Bosnia Blues. Titlul e deja suficient să te introducă într-o tematică şi un univers care a ţinut capul de afiş al cronicii sângeroase europene pe la mijlocul anilor ’90. Bosnia a însemnat o culminare a intoleranţei umane dintre cele trei naţionalităţi conlocuitoare: bosniaci, sârbi şi croaţi. Rănile acelui război încă nu s-au cicatrizat, iar volumul lui Iulian Fruntaşu mai prinde trena unei păci fragile instaurate acolo sub mandat străin. (Recentul proces în care Bosnia-Herţegovina a încercat să inculpe Serbia pentru genocid dovedeşte că tema încă nu a ieşit din actualitate). Anticipând puţin, vom spune că o poezie bună rămâne actuală indiferent de motivele care au inspirat-o.

Între volumul de debut, Beata în marsupiu, şi cel recent există o diferenţă fundamentală pe care aş rezuma-o în felul următor: dacă în primul volum experienţa existenţială era săracă şi poetul a complementat-o / suplimentat-o cu exerciţii de ordin exterior (găselniţele grafice, fantasmele erotice, limbajul forţat dur, ludicul, prezentarea jucăuşă pe coperta a patra etc.), în St. B B situaţia e tocmai inversă: poetul nu mai simte nevoia unor podoabe stilistico-grafice, chiar dacă mai face uz de ele pe ici-colea; materia existenţială a poemelor e atât de plină, suculentă, carnală, încât e în stare să se susţină aproape autonom. Volumul e înţesat de o trăire dramatică, expusă, de multe ori, la limita dintre tandreţe şi catastrofă. Textele poetului şi diplomatului basarabean nu sunt simple transcrieri după o realitate şocantă. Dincolo de oroarea colectivă sau personală transpare adevărata poezie. Mâna lui e foarte sigură aici. Nu mai e o pană de ucenic, aşa cum se simţea în precedentul volum. Războiul devine la el, spre deosebire de înaintaşii săi modeşti, chiar o temă artistică. Între Fiodor Ponomari şi Iulian Fruntaşu e un drum mai lung decât între Conachi şi Eminescu.

Cele două cărţi ale lui Iulian Fruntaşu se înrudesc totuşi printr-o pronunţată apetenţă pentru existenţial, pentru faptul care îi bulversează toate simţurile. Iulian Fruntaşu oferă acum răspuns la dilema pe care o formula Alexandru Muşina în prefaţa sa la Beata…: „Nu ştiu cât de departe va merge Iulian Fruntaşu în explorarea începută acum, o explorare poetică şi existenţială totodată” (p. 4).

În volumul de debut sunt remarcabile nişte potenţe latente, dar încă nu poţi cita cap-coadă nici un poem. Iulian Fruntaşu era bun pe anumite segmente, dar şi mai bun ca tânără speranţă foarte promiţătoare. Poezia lui era destul de logoreigă, deconcertată, descriptivă, cu totuşi puţine momente de relief şi expresii memorabile. Exista acolo un elan tineresc, impetuos, încercarea unei stilistici proprii, prea puţin susţinută, la acea dată, de un filon mai profund, dramatic, capabil să transmită celuilalt o vibraţie: „zilele când muream de pe acoperiş pe altul săreau ghearele mă gândeam/ casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care o ţin în braţele de lemn/ ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită/ ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul acesta” (p. 35). Realitatea (post)sovietică îşi mai arată colţii (p. 38). Cuvintele dure şi licenţioase aveau menirea de-a o izgoni la rubrica „decese”.

Volumul St. Bosnia Blues se distinge prin faptul că este extrem de unitar. În primul rând, o unitate a calităţii tuturor versurilor şi poemelor, o maturitate a lor. În linii mari, se desprind două teme fie redate separat, fie îngemănat: războiul şi dragostea. Războiul bosniac e un război desperat, iar dragostea e apărută şi ea dintr-o desperare. Două teme care apar înrudite şi concrescute prin forţa instinctelor declanşate. Războiul îi apropie pe oameni – apropiere care, în alte condiţii, poate să nu aibă loc, – îi face să uite de consecinţele care, într-un război devastator, sunt bine cunoscute: „moartea are să vină pe neaşteptate (…) încât/ vei muri înainte de a arde de viu/ împreună cu alţii ca tine în casa/ de pe strada Pionerska 23,Višegrad,/ cu o vedere spectaculoasă asupra Drinei” (Mirarea de a muri într-un fel anume).

Titlurile sunt aproape invariabile subliniind uniformitatea, drama anonimă a celor înregimentaţi pe post de victimă într-un conflict. Versurile amintesc deseori de limbajul unor sinistraţi din deşertul Canaanului: „ai înţeles că nu se poate face nimic şi această eliberare/ te-a născut din nou/ şi-o plouat şi-ai strigat şi în zare ecoul/ asurzit ca durerea-n bandaje: Bos-n-n-n-ia…”

Unele poeme mai poartă în sine exerciţiul grafic, dar acesta nu are conotaţie ludică, ci una ritualică (p.38). Cuvântul Dumnezeu nu mai e scris cu literă mică, precum apărea în volumul de debut. Dumnezeul lui Iulian Fruntaşu nu e afirmativ, ci interogativ, ca la intelectuali: „viaţa mea şi credinţa ca pe o/ sfoară, balansând” (Poem pentru cei plecaţi, pentru cei rămaşi). Iar unele versuri despre „dragostea mea musulmană” ar putea fi catalogate la un loc cu celebrele desene ale caricaturiştilor danezi: „deasupra Sarajevo/ minaretele džamijelor ca nişte mădulare erecte/ în aşteptarea fericirii promise tu deasupra mea rugându-te/ dragostea mea musulmană” (St. Bosnia Blues (remix)).

Cele mai multe imagini sunt stoarse din realitatea mutilată a Bosniei: „totuşi, atunci – între dinţii tăi înfricoşaţi – / firicele de sânge ca nişte codiţe de şobolan” (p. 42), „Priveşte: acest sentiment ca un cap de mort/ puţin amărui la culoare puţin vişiniu la gust” (p.50).

Unele imagini migrează din primul volum într-al doilea, dar contextul în care nimeresc este total diferit: „îţi povesteam despre dragostea care trăieşte în noi ca o vulpe în vizuină/ care doarme dar când se trezeşte muşcă şi linge sângele roşcat” (Poemul mansardei, vol. Beata…) comp. „e aproape fizică această insuficienţă de tine/ o inimă încremenită în coşul pieptului ca o vulpe în vizuină/ paşii care nu există decât în imaginaţia / puţin albă şi pe alocuri neagră” (Puloverul în carouri al fetiţei, St. B B). Viaţa palpitantă cu roşul abundent se preschimbă într-o „insuficienţă de tine” şi în contrastul dintre acel puţin alb şi imensul negru al realităţii traversate acum.

Este important de menţionat că autorul utilizează o serie de cuvinte sârbo-croate specifice realităţii bosniace, dar şi unele englezisme ca liant între eul liric şi lumea balcanică. Dar şi detaliile bine selectate şi plasate imprimă textelor valoare de document (nu de jurnal): „amintirea aceasta fragilă în camionul armatei HV-637-BB/ abia pâlpâind ca ţigările umede ale recruţilor tineri” (p. 54).

În această atmosferă plină de pericole de moarte şi într-o „deranjantă incapacitate de finalizare” îşi fac apariţia, ca firicelele de iarbă prin asfalt sau ca îngerii pe icoane, amintirile. Eul liric are puţine amintiri. E natural. Acestea sunt de două feluri: amintirile din război spre ziua „când am fost cândva altul, că lumea era alta” (p. 54) şi cu sens invers: cele de după pacea instaurată, orientate spre zilele de groază: „mă gândesc la trecerea anilor,/ la lacrimile care/ ne sar înapoi în pupile iar marea/ ne lasă picături de sare pe pleoape, la încheieturi/ să avem ce linge noaptea” (p.46).

Ultimul poem imprimă volumului nuanţa de rotund, de tot unitar încheiat. Poemul e o scrisoare de adio, însoţită pe margini de un cvasi-comentariu. Tonul scrisorii e acelaşi, anxios, golit de speranţă, al unei persoane ieşite din război, dar care va mai purta pecetea unui damnat, va fi exponentul unei beaten generation. Scrisoarea e de fapt confirmarea unei premoniţii sau anticipări dintr-un poem de la începutul volumului: „ea va uita totul ce a fost şi poate/ este mai bine pentru ea dar/ce să-ţi rămână decât această fericire să/ fi trăit dragostea atunci, în Rovinj,/ când alerga spre tine şi striga: I love you, I love you, I love you!

Sunt multe poeme bune, în care firescul, sentimentele rafinate şi cuvintele simple îşi dau întâlnire. Dificil de ales unul pentru a-l cita. Am optat totuşi pentru un text fără titlu de la p. 30.

într-o iarnă aspră

viscolea aşa încât nu mai vedeam

casele de peste drum

conturul lor, nesigur

dragoste fără cuvinte fără

bun venit sau adio

doar lemnul care trosneşte în sobă

Jan Garbarek şi Ustad Fateh Ali Khan cu Ragas&Sagas

sticla de vin pe podea şi hainele noastre

obosite în pat

nu-ți vedeam decât silueta

sentimentul unui ireal fericit

de parcă eram invincibil la hotarul somnului, al morţii

cu o mână pe abdomenul tău alb şi cu alta”

Mă bucur că Iulian Fruntaşu, care, trecând printr-o experienţă ce i-a lipsit, a realizat acest tur de forţă care se numeşte St. Bosnia Blues. O carte adevărată. O carte în care simţurile curg asemenea apei pe Drina, iar cuvintele fine formează un pod, nu neapărat şi nu numai Podul peste Drina al lui Ivo Andrič.

 

Grigore Chiper, Contrafort 1-3, 2007.

 

0 comentarii
© 2017 Iulian Fruntaşu
Preluarea și publicarea materialelor apărute pe acest blog, inclusiv a cărților,
este permisă fără restricții, cu referințele necesare.
Design by Amigo LOGO