„Cine să fi ştiut că paradisul/ e doar prima poartă a iadului?”

Posted: 16 Mar 2017

Cronică semnată de dl Mircea V. Ciobanu, aparută în Revista Literară 01/2017, pp.10-11

Având în vedere motive obiective (ideologia sovietică, ostilă libertăţii de creaţie), dar şi subiective (bigotismul unor „creatori”, cerberi ai „moralităţii”), poezia modernă vine în Basarabia (parţial, acelaşi lucru se întâmpla şi în România) cu toate etapele ei (avangardă, modernism, postmodernism) de-a valma. Deschiderea spre poezia universală, experimentul poetic, expansiunea sincerităţii şi a dorinţei de a epata, dar şi de a submina dulcegăriile poeziei tradiţionale, toate au adunat de un alt fel de poezie pe toate palierele.

Şi, deoarece „s-a întors maşina vremii”, etapele, tradiţionale, s-au amestecat. O poezie modernă, şocantă prin expresie, vine după exerciţiile ludice şi livreşti, parodice dar de un ton bonom a postmoderniştilor optzecişti (aici nu ar trebui să generalizăm, generaţia nu e deloc omogenă), iar unele experimente „avangardiste” vin încă şi mai târziu. Aşa se recuperează fazele omise, aşa se însuşesc, haotic, lecţiile literaturii de la care am lipsit.

În acest sens, şi generaţiile / promoţiile se constituie pe rupte, pe apucate. Ar fi un subiect (deja bine copt) pentru ceea ce s-ar numi nouăzeciştii basarabeni. Câteva nume fac să se constituie un grup distinct în peisajul literar şi chiar în cel românesc, ei fiind o prezenţă frecventă în revistele şi la editurile din dreapta Prutului (între altele fie vorba, termenul încă vag explicat dar limpede înţeles de „literatura basa” e legat, în primul rând, de nouăzecişti).

La debut, Iulian Fruntaşu venea ca veriga necesară pentru constituirea imaginii unei promoţii (ezit a spune, grav, „generaţie”): cea a nouăzeciştilor. În anul debutului său editorial doar doi autori din această promoţie erau cunoscuţi ca scriitori: Dumitru Crudu şi Ştefan Baştovoi. Aveau să vină, mai târziu, fraţii Vakulovski, apoi ceilalţi. În acest sens, apariţia poetului facilita exerciţiul arheologic al istoricilor literari care, se ştie, îşi construiesc schemele explicative pe circuite în serii.

Pentru istoricul literar, promoţia anilor 90 era un dat necesar, un palier literar cu semne distincte (prima distincţie era chiar integrarea firească în literatura română, urmare a studiilor în România sau a contactelor cu literaţii din România). Promoţia îi includea pe Crudu, Baştovoi, Fruntaşu, apoi Alexandru şi Mihail Vakulovski, Iulian Ciocan. Cu Beata în marsupiu (Cartier, 1996), volumul de debut al lui Iulian Fruntaşu, poezia basarabeană intra în zona periculoasă a libertăţii absolute. Zic „periculoasă”, pentru că lumea (inclusiv, lumea literară!) la noi nu prea ştie ce să facă cu libertatea. Nu exista, după mine (şi încercam să demonstrez într-o cronică publicată în 1997 în Contrafort) o legătură directă între calitatea poeziei şi expresiile din vocabularul impudic, interzis până atunci în spaţiul nostru literar. Adică, vroiam să zic, există poezie în acel volum şi asta contează. Indiferent de limbajul licenţios pe alocuri şi chiar indiferent de intenţia autorului de a şoca prin acest limbaj.

Dar cartea a produs un şoc, un feed-back violent. Eu aş zice: necesar, fie şi prin depăşirea limitelor revoltei. Au protestat cerberii pudicităţii şi s-au indignat poeţii vârstnici. A apărut povestea despre postmoderniştii licenţioşi (chemând, consecutiv, blestemele de rigoare). Nici măcar nu era un adevăr: licenţiosul, obscenităţile, indecenţa nu erau nici pe aproape indicii ale postmodernităţii. Limita aceasta a literaturii pudibonde fost trecută cu mai bine de un secol, odată cu apariţia poeziei moderne.

Or, poezia lui Iulian Fruntaşu era una modernă prin excelenţă, una care putea să şocheze, în acord cu cerinţele lui Hugo Friedrich. Confuzia s-o fi produs din cauza afinităţilor intermitente cu o falie a poeziei lui Alexandru Muşina, care, de altfel, i-a prefaţat volumul de debut. Poezia de la începuturi a lui Iulian Fruntaşu nu era una livrescă, reciclată postmodern, textualistă (încă şi mai puţin – intertextualistă), ci una care venea din cotidianul poetizat prin digerare lirică. Fără retuşuri, sincer şi nemijlocit.

Acum autorul e la a treia carte de poeme. Toate au apărut la exact câte zece ani distanţă. Un interval foarte bun, după mine, surprinzător mai ales pentru timpul acesta al unei fecundităţi patologice, cu volume ce nu-şi dau rând să se impună pe piaţă, depăşind capacitatea cititorului de a le digera. Recunosc, volumul din 2006 mi-a scăpat cumva, astfel încât acum îl recuperez odată cu celelalte, la pachet.

Trebuie să facem precizarea că actualul volum (Să fi fost totul o mare păcăleală?) e o antologie. El se deschide cu cele mai recente poeme, datate cu 2016 (este un ciclu care ar face un volum inedit); apoi, privind cu ocheanul întors, urmează textele din volumul de la 2006, în fine, cele din volumul de debut. Firească această perspectivă, aparent inversă: săpăturile în arheologii – inclusiv – poetice încep cu startul superior, cel mai recent.

Poemele din prima carte, recitite (şi) azi, impun ceea ce prefaţatorul ediţiei din 1996, Alexandru Muşina, ar fi numit „necuminţenia” necesară. Pe de altă parte, la relectură, se developează încă un adevăr, reconfirmat în timp: „băieţii răi” ai poeziei dintotdeauna sunt şi băieţii inteligenţi, cavalerii ei culţi (şi oneşti).

Modernizarea poeziei a însemnat, în toate cazurile, intelectualizarea ei. Replica la inerţiile societare se suprapune aici pe replicile date inerţiilor literare. Şocul modernist a însemnat şi o revoltă împotriva unei duioşii excesive şi metaforizări abundente. De aici şi limbajul sincopat în maniera staccato sau discontinuităţile tehnicii pizzicato, care zgârie auzul, acordat pe armonii legate, păşunist-pastorale. În termenii lui Hugo Frierdich, poezia modernă nu poate fi descrisă prin categorii pozitive (era una din tezele cu care Eugen Negrici dezavua – poate prea categoric – „modernitatea falsă” a poeziei româneşti interbelice).

În cazul celui de al doilea volum, avem o dramă privită dintr-o parte: drama Balcanilor de Vest. Sunt tragedii dintre cele mai autentice, o încordare existenţială întinsă la maxim. Dar, într-o privire detaşată, trăirea poetică se converteşte uşor în exerciţiu poetic. Poetul trăieşte drama alături de localnici, moare împreună cu ei, dar, ca şi în cazul lui Mercuţio din tragedia shakespeareană, el moare într-un război care nu e al lui.

Martor şi participant la conflict – ba chiar moare în deflagraţie – oricum războiul îi este străin. El trăieşte drama părţilor beligerante pe viu, dar şi detaşat-teatral. Mi-am amintit, în contextul acesta bosniac (volumul de la 2006 se intitulează St. Bosnia Blues) de celebra deja piesă a lui Matei Vişniec Sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia: o suită de drame amplificate de incertitudinile zonelor de conflict, într-un text perfect modelat. Tensiunea dramei personalizate scade prin posibilitatea de evadare: eroul-eul poetic nu are angajamente, are alternative, el oricând poate să plece. Emblematic, în acest sens, textul final al cărţii, Poem pentru cei plecaţi, pentru cei rămaşi: „Eu am venit şi am plecat, ei au rămas/ în saci cenuşii, în morga din Tuzla/ aşteptând cuminţi analiza ADN/ să-şi găsească numele, să intre în pământ.”

Consecinţă a detaşării, trăirile, convertite estetic în jocuri poetice, produc câteva memorabile construcţii manieriste: Poemul braţelor care pot cuprinde atâtea arme şi atâtea femei (unul din poemele antologice ale cărţii, un fel de „Cântec scris pe patul armei”, într-un dialog surprinzător cu detestata poezie sovietică moldovenească pe tema războiului) sau caligrama Poem simplu. În acelaşi context: numai un ghiaur, un „necredincios” ar putea să vadă în minaretele moscheilor simboluri falice: „minaretele dzamijelor ca nişte mădulare erecte”.

Războiul e doar aparent un bun subiect de carte. Or, el însuşi este şi cataclism, şi stare paroxistică: şi disperare, şi spectacol – ce ar mai fi de adăugat? Doar derivatele lui (uneori consecinţe directe, alteori – precum dragostea, de exemplu – în răspăr cu legile acestuia) – şi literatura pe astea speculează cel mai mult – pot fi productive literar: ruperea inerţiilor cotidianului, amestecul forţat de destine, omul şi oamenii, comunităţi şi singurătăţi etc.

La o primă impresie, limbajul celei de a treia cărţi e mai cuminte, mai diplomatic cumva. Dar e doar o impresie. Autorul nu îşi face griji şi expresiile tari, cuvintele tabu apar exact acolo unde le este locul. Citite foarte grav – or, nu contează cum sunt scrise textele, ci cum sunt citite – poeziile din ultimul volum (din compartimentul cel mai recent al antologiei) pot fi grupate în casete arhetipale, cu motive clasice: dragoste, moarte, singurătate-disperare. Dramele sunt foarte personale, absolut autentice, chiar dacă nu de fiecare dată produc efectul poetic pe potriva trăirii.

Am putea – pe modelul poemelor reuşite (în înţelegerea subsemnatului) – să urmărim un procedeu exemplar de construire a textului poetic: cu un început în manieră minimalistă, ghemul poemului începe să fie re-depănat încetul cu încetul, până te pomeneşti cu imaginea ţesută ca de la sine şi cu nodurile, care sunt reliefuri (îmi vine să zic: altoreliefuri), intenţionat scoase în evidenţă (nu neglijenţe stilistice, precum ar crede unii).

Un exemplu de poezie din care starea şi efectul se deduce, se construieşte, se deznoadă succesiv este Un ultim absolut. O enumerare a evenimentelor-reper la o răscruce de milenii (şi la o răscruce de drumuri: Viena – sau, mai precis, „turla Stephansdomului” – fiind turnul de veghe). Într-o simplă perindare pe ecranul televizorului (şi a imaginaţiei globalizante), se ţese covorul unei panorame-colaj: Christos, Papa în America Latină; maicile la întâlnirea cu Papa ca adolescentele la concertele Beatles; întâlnirea Papei cu Clinton; invocarea unei… hai să-i zicem Maria Magdalena a veacului: Monica Lewinski; implicarea mass-media: CNN, International Herald Tribune – toate urmate de o constatare, care devine uimire: sentimentul de a (mai) fi viu „în faţa unei istorii/ aglomerate”. Adică: nu mirarea că toate astea se întâmplă, ci minunea de a le supravieţui pe toate.

Un perfect exerciţiu de construire, succesivă, a stării este poemul care începe cu afirmaţia: Nenorocirea are aripi de porumbel, urmând, în contrapunct, „cârtiţele întunericului” care vin să bea sângele muribundului, ca să se încheie, anecdotic (vă amintiţi de groparii din Hamlet?), cu comparaţia lăbuţelor acestor cârtiţe, care vor trebui să crească mari… „cât hârleţul groparului,/ care va fuma ţigările ce-ţi plăceau/ în anii studenţiei, ce ani, demult...” Acest exerciţiu invers, de la metafora excesiv de poetică şi, consecutiv, aproape abstractă, la cotidianul neutru stilistic. La „gradul zero al scriiturii”.

În acelaşi fel, într-o desfacere-deznodare a unui ghem (cu multe sincope/ noduri – în gât! – ce rup permanent firul) este poemul cu un nume care în istoria recentă a României are o conotaţie aparte: Colectiv. „Un nume/ cât se poate de potrivit/ pentru lumina/ care/ ne/ va arăta/ calea/ din întuneric.// Şi Ţara/ nu-şi va mai devora/ propriii săi copii.// Nu?” Aceeaşi tehnică aplicată pentru poemul Când. Debutând cu o constatare metaforică, nu şi foarte originală: „Când ne mor părinţii/ copilăria noastră/ îşi face valiza şi pleacă”, poemul continuă cu o observaţie relevantă: devenim, brusc, următorii pe lista neantizării: „după care/ devenim neprotejaţi/ în faţa morţii noi înşine”. În fine, cu un patetism calm, poetul descoperă că, în termeni de război, „chiar dacă nu auzim coasa zgâriind asfaltul”… „suntem pe linia întâi”. În contextul unor trăiri la limită (starea de convalescenţă, după zbaterile între viaţă şi moarte, e permanent prezentă în acest volum), această poveste existenţială este absolut autentică.

O altă poveste, din aceeaşi casetă parabolică, e Viaţa şi moartea, încă un poem care rezolvă tensiunea cu poanta finală – supapa de siguranţă. Dar până atunci, „Viaţa şi moartea/ se plimbă prin parc/ la braţ ca două/ surori gemene”. Îi ispitesc pe trecători, îi provoacă cu întrebări, le află preferinţele. „Sub privirile lor/ detectoare de minciuni/ toţi se dezbracă/ şi aşteaptă cuminţi/ să le vină rândul”. Poetul e cel mai sincer posibil, nu ascunde nimic, e o spovedanie poetică exemplară („nu mai am nimic de preţ,/ am băut banii prin cârciumi,/ le-am dat dealerilor albanezi/ pentru cocaină,/ iar inima – curvelor.// Sunt gol-goluţ şi boştur/ ca un copac foarte bătrân…” ), astfel încât „ambelor le pare rău”. În consecinţă, finalul e poetic, adică deopotrivă de limpede şi ambiguu, pe potriva situaţiei: „După care/ una din ele mă ia de mână şi-mi spune:/ nu-ţi face griji,/ vei merge/ cu mine”.

Nu toate textele sunt la fel. Un poem al exuberanţei erotice, parcă luat din prima carte a autorului, este Cum va fi: „Într-o zi/ cum va fi?/ Tu – cu un corp tânăr,/ plin de viitor/ iar eu –/ cu atâtea poveşti/ pe care nu/ le-am spus/ nimănui…” Deşi majoritatea sunt poeme ale trăirii nemijlocite, nu pot să nu menţionez incursiunile, mai ales din volumele de mai târziu, rare dar memorabile, în textualism (d.e., Cuvintele, intertextualizând în final un citat antologic, marca Ion Mureşan: „Râie-râie, poezie/ câte-n lume nu am da/ să scăpăm de boala ta”) Dintre poemele manieriste ale celui mai recent ciclu am menţiona Erika (un poem, aş zice, scris de data asta pe urmele lui Em. G.-P.): „această maşină de scris s-a ţicnit/ s-a ţicnit s-a ţicnit s-a ţicnit s-a ţic/ ţic ţic ţic ţic ţic ţic ţic ţic ţic ţic ţic/ ţic […]” şi tot aşa, pe două catrene în pizzi[ţi]cato.

Dar construcţii manieriste sunt şi unele texte din cel mai recent compartiment. D.e., poemul care a dat titlu cărţii. Acesta face - poate surprinzător şi pentru autorul cărţii - o joncţiune cu volumul de debut: „F(u)/ tere/ de/ utere/ de/ mamă/ şi/ tată/ de/ doamne şi/ ziua/ în care/ m-am/ născut/ tu moarte/ ia-mă […], îcheind patetic-retoric: „să fi/ fost/ o mare/ păcăleală/ totul ce-a fost/ o viaţă?” Dincolo de o (implicită) mirare primordială: asta s-o fi numind „Geneza”? Umanitatea o fi fiind născută din mecanica asta: „…utere de utere” – despre care scriam ironic în 1996? – cam astea se întrevăd dincolo de acest şfichi de poem, subţire şi lung ca funia coloanei-fără-sfârşit.

Dintre textele sfidătoare, vădit epatante, nu ar trebui să ne scape Ţara mea, un poem cu istorie, în care patria stă la o răscruce de drumuri ca o prostituată pe centură (poezia e consonantă aici cu Herladica lui Busuioc), în aşteptarea vreunui client dornic de mângâieri ieftine: „umilă această poveste a speranţei/ când pe drumurile înfundate doar ploaia şi vântul/ ridică frunzele uscate şi fusta...” Fiind publicat prin 1997 în revista Vatra, el a provocat o reacţie în lanţ în mediul poeţilor-patrioţi. Le-a răspuns Alexandru Cistelecan, într-un editorial intitulat „Poezia patriotică azi - pe marginea cazului Iulian Fruntaşu”.

Scrisă în manieră expresiei minimale, rezervate ca discurs, construită pe stări implicite şi sugestii (o lecţie a limbajului diplomatic?), poezia lui Iulian Fruntaşu e mai puţin citabilă. Dar câteva pasaje memorabile merită reţinute: „Cine să fi ştiut că paradisul/ e doar prima poartă a iadului?” (Lacrimile vor deveni stele); „dacă nu/ te ia cocaina,/ te iau eu” (Tăciunii din ochii mei); „privirea ta/ este cea/ care mă despleteşte” (Dacă oasele mele)

Am avut uneori impresia că unele texte sunt drafturi ale viitoarelor poeme: fie că ele emit nişte idei - uneori elegante, uneori ingenioase - dar se încheie înainte ca poezia să înceapă, fie că stările sunt anunţate sau declarate, nu deduse din text. Sau, ca să zic altfel: poemele sunt generate de anumite stări emoţionale, dar nu nasc aceste stări. Or, vorba lui Al. Cistelecan (citat mai sus cu altă ocazie): poezia contează prin ceea ce produce, nu prin ceea ce include. Mi-au plăcut în acest sens textele sugestiv-ambigue, cele producătoare de efecte poetice, de emoţii estetice.

Atributele, reperele, indiciile invocate de H. Friedrich şi care ar trebui căutate în poezia modernă: spaimele, tulburările, angoasele, tenebrosul, atracţia neantului, ordinea pierdută, transcendenţa goală, incoerenţa, fragmentarismul, disonanţele, anormalitatea… sunt prezente, inclusiv în ultimul volum (partea de „inedite”), al lui Iulian Fruntaşu. Atestăm aici un limbaj poetic modern, fie şi disimulat în cel „diplomatic”.

Completând un segment necesar în construcţia comună a cartierului nouăzecist, poezia lui Iulian Fruntaşu este o piesă arhitectonică autonomă, o piesă distinctă în peisajul nostru literar. Liniile de forţă, care fac distincţia necesară sunt suportul intelectual, implicit (nu explicit-demonstrativ) livresc, bunele lecturi, un simţ aparte al cuvântului şi al poeziei. Şi capacitatea de a uimi, de a surprinde, iar uneori de a epata.

Cam ceea ce solicită o poezie modernă.

0 comments
© 2017 Iulian Fruntaşu
Preluarea și publicarea materialelor apărute pe acest blog, inclusiv a cărților,
este permisă fără restricții, cu referințele necesare.
Design by Amigo LOGO